Autor: Andreea-Iulia Someșan
Publicată inițial în: Studia Universitatis Babeș-Bolyai Bioethica, vol. 58, nr. 2, decembrie 2013, pp. 97-99
Secțiune: Recenzii – Book Reviews – Comptes rendus
Volumul intitulat Bioetică și bioteologie, semnat de Ierotheos Vlahos, mitropolit de Nafpaktos, a apărut într-o primă ediție, în limba greacă, în anul 2005, iar ediția în limba română a apărut în anul 2013.
Sunt cuprinse teme precum: problemele bioetice și teologia ortodoxă, teme bioetice speciale și anexe. Prima parte a cărții face o trecere în revistă și o clasificare a temelor aflate în atenția bioeticii, în raport cu poziția Bisericii Ortodoxe. În cea de-a doua parte, sunt aduse în atenție unele lucrări publicate în acest domeniu, accentuându-se unele aspecte amintite în capitolul anterior, cât și implicarea Bisericii în elaborarea unor proiecte de lege care să reglementeze aceste teme. Iar ca anexe sunt prezentate două simpozioane organizate sub patronajul Bisericii Ortodoxe. Tot în anexe este prezentată și Declarația privind principiile fundamentale ale bioeticii, întemeiate pe Tradiția Ortodoxă.
Această abordare încearcă o conciliere între teologia ortodoxă și provocările dezvoltării biotehnologice. Dar, în același timp, după cum susține și autorul, noi nu avem de-a face cu o societate de factură ortodoxă, ci cu una laică și trebuie să se țină cont de acest aspect în colaborarea dintre Biserică și organele legislative, fiind conștienți de faptul că unele dintre propunerile Bisericii nu vor fi reglementate din punct de vedere legislativ. Totuși, Biserica este datoare să prezinte principiile doctrinare pe care se fundamentează și să acționeze astfel încât cadrul legislativ să permită, pe cât posibil, credincioșilor ei să acționeze în conformitate cu conștiința lor.
Faptul că acest volum s-a format ca urmare a prezentării unor cursuri și prelegeri la Academia Eclezială din Vellas reiese și din caracterul lui pedagogic. Astfel, înainte de expunerea poziției Bisericii Ortodoxe, se începe cu un istoric al apariției biotehnologiilor și a bioeticii, vorbindu-se, îndeosebi, despre importanța dezvoltării biotehnologice în contextul ingineriei genetice. Prin urmare, conform definiției date acestui cuvânt, bioetica se naște la confluența dintre medicină și noile tehnologii, încercând să ofere sugestii și răspunsuri la problemele pe care acestea le generează în raport cu viața umană. Astfel, în funcție de tematicile asupra cărora se fixează, bioetica poate viza: începutul, prelungirea și încheierea vieții. Aceste aspecte cuprind întreg parcursul vieții umane și toate problemele bioetice ce pot apărea.
Dat fiind faptul că aceste procedee au o influență, în multe cazuri, decisivă asupra vieții umane, cu repercusiuni asupra trăirilor sufletești, este o datorie morală ca Biserica să-și îndrume credincioșii în deciziile pe care le vor lua. Iar Biserica nu poate să separe problemele de bioetică și propria învățătură dogmatică, fapt pentru care: „Nu poate exista bioetică fără bioteologie” (p. 55). Astfel, ea nu se poate limita la un simplu set de reguli privind conduita corectă, ci transcende existența empirică, urmărind îndumnezeirea omului, sfințirea lui, și datorită acestui fapt perspectiva propusă se distanțează mult de bioeticile seculare ce au în vedere existența umană ca fiind limitată între naștere și moarte.
În schimb, teologia ortodoxă privește viața umană ca un dar al lui Dumnezeu și, deși ea nu se opune, în general, dezvoltării și descoperirilor științifice, vede necesară conlucrarea dintre om și divinitate pentru ca acesta să înfăptuiască ceva. Și, prin urmare, tot ceea ce face omul trebuie să se realizeze în temere de Dumnezeu și cu respect față de creația Sa. Asta deoarece tot ceea ce acesta realizează i se datorează lui Dumnezeu și sufletului, ce purcede de la El, care conferă valoare trupului (p. 83). Or, dependența existenței umane de sufletul care îl pune în mișcare schimbă întreg modul de raportare la existența sa, deoarece omul nu poate atenta, prin practicile sale, la viața unui alt individ, din moment ce el nici nu poate să genereze acest principiu mișcător. El lucrează doar cu cele pe care Divinitatea le-a pus la dispoziție, în natură; nici materia nu ar putea exista decât prin creația lui Dumnezeu.
O primă consecință a acestui fapt este necesitatea considerării ca entitate distinctă a embrionului chiar din momentul conceperii lui. Deși medicina și bioeticile seculare au acceptat o marjă de paisprezece zile, până la apariția sistemului nervos, în care să se efectueze experimente pe embrioni și o anumită perioadă până la care se acceptă avortul, Biserica Ortodoxă nu poate admite asemenea practici, deoarece sufletul este pus în acel embrion chiar din momentul conceperii lui și se dezvoltă ca o entitate distinctă față de mamă. Conceperea nu este o lucrare exclusiv umană, ci se realizează prin pronia lui Dumnezeu, care dă suflare de viață noului individ la întâlnirea gameților, cu colaborarea factorului uman (p. 112).
Însă această relație cu Divinitatea are consecințe și în ceea ce privește modul de raportare a ființei umane la sfârșitul vieții. Pe de o parte, omul nu are dreptul de a scurta viața cuiva pentru a curma o suferință, deoarece timpul existent până la survenirea morții naturale are o valență deosebită atât pentru muribund, cât și pentru apropiații lui. Acest timp îi este dat pentru ca el să-și cerceteze conștiința și să se pregătească pentru întâmpinarea Mântuitorului său și, totodată, se realizează consolidarea relațiilor familiale, existând momente de exprimare a afecțiunii și de rostire a ultimelor cuvinte (p. 153). Pe de altă parte, prelungirea vieții cu orice preț și în orice condiții îi răpește ființei umane posibilitatea de a urma acești pași pregătitori, deoarece în multe cazuri se întâmplă ca ea să fie sedată și să nu fie conștientă în momentul trecerii. În plus, unitățile de terapie intensivă fac imposibilă manifestarea afecțiunii din cadrul familiei.
Prin urmare, cu toate că teologia ortodoxă privește viața ca un dar al lui Dumnezeu care trebuie prezervat, ea se opune absolutizării vieții biologice deoarece „Viața omului nu ia sfârșit odată cu moartea trupului” (p. 153). Astfel, dincolo de toate eforturile pentru menținerea lui în viață, pentru ca el să ajungă la pocăință, nu este o greșeală dacă acesta constată zădărnicia acestor eforturi și optează pentru o moarte naturală. Prin urmare, există diferență frapantă între ceea ce se consideră în lumea secularizată ca fiind o moarte bună, conform conceptului de eutanasie, o moarte lipsită de suferință, și ceea ce doctrina ortodoxă vede astfel: moartea omului împăcat cu Dumnezeu și care s-a pocăit de păcatele sale. Aceasta din urmă nu exclude neapărat suferința. Experiența mucenicilor spune că orice fel de moarte poate fi bună, atâta timp cât omul este pregătit pentru întâmpinarea lui Hristos.
Perspectiva adusă în atenție în paginile volumului de față, privind problematicile bioetice, lasă să transpară respectul față de ființa umană în calitate de creație și necesitatea ca descoperirile din domeniul științific și noile biotehnologii să contribuie la pregătirea acesteia pentru viața de apoi. Astfel, scopul științei nu este doar acela de a ameliora calitatea vieții și de a o prelungi, dacă este posibil, ci ea trebuie să se asigure de faptul că lucrează înspre folosul real al omului. Astfel, ea trebuie să vegheze continuu pentru a preveni crearea unei societăți care să promoveze eugenismul, o societate în care doar cei utili și aflați în deplinătatea capacităților își găsesc locul, iar celor considerați a fi nefolositori li se refuză însuși dreptul la viață.
ANDREEA-IULIA SOMEȘAN
Referință APA
Someșan, A.-I. (2013). Ierotheos Vlahos, Bioetică și bioteologie, traducere de Ieromonah Teofan Munteanu, Ed. Christiana, București, 2013, 328 p. [Recenzie de carte]. Studia Universitatis Babeș-Bolyai Bioethica, 58(2), 97-99.
Leave a Reply